Școala din satul Cogeasca a fost subiectul mai multor studii și lucrări, care, în ansamblul lor, oferă informații și explicații realiste despre începuturile și dezvoltarea acestei instituții. Ele tratează oamenii care au slujit-o, relațiile cu autoritățile și biserica, precum și rolul școlii în viața comunității locale.

Cei care doresc să cunoască odiseea acestei instituții pot consulta:

• „Datele despre Școala din Cogeasca” prezentate de fostul elev Mihai Mocanu, actualmente preot, în lucrarea Pe urmele arhimandritului Isaia Teodorescu (Popa Duhu), învățătorul lui Ion Creangă, publicată în 2005 la Editura Golia din Iași.

• Descrierea detaliată a evoluției instituției și informațiile despre învățători, profesori, directori și elevi, realizată de învățătorul Emil Borș în secțiunea dedicată învățământului din monografia Comuna Lețcani - comunitate și ideal, precum și în cartea Școala din Cogeasca - fragment din istoria unui sat (2016).

• Secțiunea intitulată Școala: istoric, evoluție și importanța ei pentru comunitate, din volumul Cogeasca - locuri și oameni, publicat de profesorul Vasile-Felix Oancea în 2017.

• Studiul 150 de ani de învățământ instituționalizat în Comuna Lețcani, semnat de profesorul Ovidiu Ursache și publicat în 2015, în numărul 12 al revistei Satele ieșene.

Școala din satul Cogeasca a fost înființată în anul 1886, într-un context marcat de preocupări tot mai intense pentru dezvoltarea învățământului rural și de dezbateri aprinse privind numeroasele proiecte de legi dedicate organizării învățământului primar, propuse în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.
Înființarea unei școli primare în Cogeasca, pe lângă cea existentă deja în centrul de comună (Cucuteni), reprezenta un progres semnificativ. Acest lucru este cu atât mai remarcabil dacă ținem cont de faptul că, la nivelul județului și al țării, existau încă multe comune care nu reușiseră să organizeze nici măcar școala din centrul de comună, așa cum prevedea Legea instrucțiunii publice adoptată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și încă în vigoare la acea dată.

Primul învățător al Școlii din Cogeasca a fost Petru Arbore, absolvent al Seminarului din Iași și fiul renumitului preot Alexandru Arbore, una dintre personalitățile marcante ale satului în acea perioadă. Petru Arbore a urmat ulterior calea preoției, astfel că în anul 1889, postul de învățător de la Cogeasca era ocupat deja de Constantin Popa. Acesta era fiul primarului din Comuna Mogoșești și prieten apropiat cu fiul lui Constantin Lepădatu, moșierul Satului Hăsnășeni (integrat ulterior în Satul Cogeasca), cel care avea să pună bazele Școlii din Cogeasca.

Dificultățile materiale ale începuturilor acestei prestigioase instituții au fost depășite mai ușor datorită relațiilor speciale dintre învățătorul satului și familia moșierului Constantin Lepădatu, care a construit, de altfel, primul local al școlii. De asemenea, sprijinul reciproc și colaborarea exemplară dintre școală și biserică, concretizate în buna înțelegere dintre învățător și preotul Alexandru Arbore, au contribuit decisiv la consolidarea prestigiului celor două instituții în comunitate.

Direcția pe care a înscris-o Școlii Cogeasca învățătorul Constantin Popa a fost continuată și de succesorul său, Constantin Leon, ginerele preotului Alexandru Arbore.

Spre sfârșitul deceniului al patrulea, creșterea numărului de elevi a determinat majorarea efectivului de cadre didactice de la Școala din Cogeasca. Un aspect remarcabil este faptul că noua generație de învățători provenea în parte din rândul foștilor elevi ai școlii, care, încurajați de dascălii lor, au urmat cursurile Școlii Normale și s-au întors în satul natal pentru a răspândi lumina educației și a contribui la ridicarea comunității prin cultură.

Printre cei mai reprezentativi dintre aceștia se numără:

• învățătorul Dumitru Grigoraș, care a condus școala cu multă competență în perioada 1938–1950, cu unele întreruperi cauzate de mobilizarea militară din timpul războiului;

• Aneta Moșneguțu, căsătorită Haraga;

• Ecaterina Condurachi, căsătorită Florescu, care a îndeplinit funcția de director între 1950 și 1952;

• Natalia Leon, căsătorită Onică, care a fost și învățătoare în localitatea Dumești.

Numărul cadrelor didactice a continuat să crească în deceniul al șaselea, mai ales după revenirea la învățământul de șapte ani și ulterior trecerea la învățământul general de opt clase. În această perioadă, alături de învățători, au fost încadrați și primii profesori de gimnaziu.

Stabilitatea conducerii școlii, caracteristică primelor decenii — când timp de 60 de ani s-au succedat doar trei directori — s-a diminuat semnificativ după 1950. Astfel, până în 1990, s-au perindat nu mai puțin de 14 directori:

• înv. Ecaterina Florescu (1950–1952),

• Dumitru Florescu (1952–1958),

• înv. Crețu Victor (1958–1964),

• înv. Cebere Dumitru (1964–1968),

• Sevastru Pavel (1968–1969),

• Lazarec Traian (1969–1971),

• Constantin Romulus (1971–1974),

• Larie Ion (1974–1975),

• Donciu Leon (1974–1975),

• Buzunosu Vasile (1975–1977),

• Lazarec Traian (1977–1980),

• Vulpe Cornelia (1980–1986),

• Neamțu Anica (1986–1989),

• Onofrei Ioan (1990).

În ceea ce privește nivelul studiilor, formele de organizare a activității și evoluția efectivelor de elevi, se remarcă faptul că până la trecerea la învățământul de șapte ani, școala a funcționat ca școală primară. Inițial, aceasta s-a organizat în baza Legii instrucțiunii publice din 1864, adaptându-se ulterior cerințelor Legii Tache Ionescu (1893) și apoi celor stabilite prin Legea învățământului primar și normal-primar din 1896, elaborată de Petru Poni și completată de Spiru Haret.

În perioada interbelică s-a început trecerea la învățământul de șapte clase, dar procesul a fost întrerupt de izbucnirea războiului. De asemenea, Decretul 175/1948, deși prevedea învățământul elementar de șapte ani, a stabilit durata obligatorie la patru clase. Din 1957, școala a funcționat ca școală elementară de șapte clase, iar din 1963 a devenit școală generală de opt ani.

În această perioadă, câteva aspecte sunt de remarcat:

• procentul de cuprindere a copiilor de vârsta școlarității a depășit 90%;

• s-au organizat cursuri de alfabetizare;

• în 1947 s-a înființat căminul cultural, condus de învățătorul Dumitru Grigoraș;

• în 1949 s-a înființat prima grădiniță din sat;

• între 1983 și 1990 s-au organizat clase pentru prima treaptă de liceu (clasele a IX-a și a X-a).

Efectivele de elevi au cunoscut o creștere continuă: de la 33 de elevi în 1887 și 41 în 1890, la 175 în 1943, 195 în 1948, 288 în 1961, 418 în 1968, depășind 500 de elevi și preșcolari în deceniul al nouălea. Această evoluție a determinat atât creșterea numărului de cadre didactice, cât și confruntarea constantă a școlii cu probleme legate de precaritatea bazei didactico-materiale, în special din cauza insuficienței spațiilor de învățământ.

La fel ca majoritatea școlilor înființate la sfârșitul secolului al XIX-lea, Școala din Cogeasca și-a început activitatea în spații închiriate, cel mai probabil de la familia Aurel sau Toader Cojocaru. Primul local propriu a fost construit în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, prin implicarea directă a învățătorului și directorului Constantin Popa. Terenul a fost donat de stăpânul moșiei Hăsnășeni, Constantin Lepădatu, care a suportat și cea mai mare parte a cheltuielilor pentru procurarea materialelor și ridicarea clădirii, realizată după modelul propus de Spiru Haret. Această clădire a fost renovată și refuncționalizată în perioada 2013–2015, pe baza unei documentații întocmite anterior anului 2008.

Pentru a răspunde noilor cerințe impuse de Legea Angelescu din 1925, care introducea învățământul supra-primar, s-a început construcția celui de-al doilea corp de clădire, cunoscut ca „localul din mijloc”. La finalizarea lucrărilor, școala dispunea de trei săli de clasă.

În 1961 s-a construit al treilea corp, cu două noi săli de clasă, pentru a face față revenirii în 1957 la învățământul de șapte ani și în perspectiva trecerii la învățământul de opt clase. Creșterea accelerată a populației școlare a impus construirea, între 1971–1973, a unui nou local cu cinci săli de clasă. În 1974 a fost reconstruită și clădirea din mijloc, ajunsă într-un stadiu avansat de degradare.

Astfel, în ultimele decenii înainte de Revoluția din 1989, școala dispunea de patru corpuri de clădire și de doar nouă săli de clasă. Acestea deserveau de regulă:

• opt clase de ciclu primar,

• opt clase de gimnaziu,

• și, din 1983, două clase pentru prima treaptă de liceu.

Activitatea se desfășura în două schimburi, în spații adesea improprii, marcate de dificultăți majore cauzate de navetismul cadrelor didactice și de transportul public sporadic, care nu se sincroniza cu orarul școlii. Sala mare a primei clădiri era folosită de căminul cultural, iar vechile locuințe ale directorului găzduiau două grupe de preșcolari.

În timp, clădirile s-au deteriorat semnificativ. Lipsa reparațiilor capitale și a investițiilor a făcut ca, în ultimii ani ai regimului trecut și în perioada de tranziție, baza didactico-materială a școlii să fie nu doar insuficientă, ci și într-un stadiu avansat de degradare fizică.

Situația a început să se amelioreze abia în anul 2006, odată cu sărbătorirea a 120 de ani de existență a școlii. Atunci a fost inaugurată o clădire modernă, dotată cu:

• opt săli de clasă,

• cancelarie,

• cabinete,

• bibliotecă,

• mobilier nou,

• mijloace moderne de învățământ,

• încălzire centrală

• și alimentare cu apă de la Timișești.

Pe lângă investiția principală realizată cu fonduri de la Banca Mondială, au fost executate și lucrări de sistematizare, împrejmuiri și racord electric, finanțate din bugetul local.

Între anii 2005–2018, Școala Gimnazială Cogeasca a funcționat ca unitate cu personalitate juridică. Începând cu 1 septembrie 2018, aceasta a devenit structură arondată Școlii Gimnaziale Lețcani.